"Alexis Zorba" sau o prietenie dincolo de viata

"Alexis Zorba" sau o prietenie dincolo de viata

Am vizitat Grecia de două ori și m-aș mai întoarce cu drag. Pe Acropole am simţit că sunt undeva deasupra lumii, într-un templu al perfecţiunii geometrice. Îmi vin în minte străzile cu lămâi, portocali şi măslini, gustul amărui-dulceag al smochinelor. Cel mai mult mi-a plăcut însă Zorba...să dansez pe Zorba Grecul. Paşii aceia şi ritmul mă purtau departe, undeva la capătul lumii. Şi atunci mi-am amintit de Alexis Zorba, marele dansator ce sfida gravitaţia.

În ”Alexis Zorba”, Nikos Kazantzakis surprinde destinul a două personaje care aparţin a două generaţii diferite. Zorba, la cei şaizeci de ani ai lui, dansează ca un zeu şi cântă la santuri. Jupânul e însă tânăr, până în treizeci de ani şi scrie cărţi. Primul se poartă de parcă n-ar muri niciodată. Al doilea se poartă de parcă ar muri în orice clipă. Aparent două personaje antagonice, cei doi leagă o prietenie strânsă în expediţia de câţiva ani de pe insula Creta.




Zorba e un personaj pe care n-ai cum să nu-l apreciezi. Cântă la santuri, dansează cu patos şi iubeşte femeile. E un grec hedonist prin excelenţă. Prietenia pe care o leagă cu jupânul e una specială. Discuţiile dintre ei depăşesc nivelul aparenţelor. Te poartă departe, până la sensul vieţii. Doi naufragiaţi la capătul lumii descoperă că scopul omului este să prefacă materia în bucurie.

Pentru Zorba, eternul feminin este un izvor proaspăt şi-o poveste fără sfârşit. De fapt, îndărătul fiecărei femei se înalţă chipul Afroditei. În viziunea lui Zorba, o femeie nu trebuie niciodată lăsată singură. În Creta o întâlneşte pe madam Hortense, o văduvă după care i se aprind călcâiele din prima. Pentru Alexis Zorba raiul înseamnă o odăiţă parfumată, săpunuri de toaletă, un pat foarte lat cu arcuri şi lângă el o femeie.
 
„Alexis Zorba” e un roman valoros pentru că reuşeşte să creeze un contract de lectură care te transpune acolo, în insula Creta. Auzi foşnetul valurilor şi simţi nisipul fin sub tălpi. Cuvintele creează imagini atât de sugestive încât nu-ţi vine să laşi cartea din mână. Imaginea lui Zorba când îl învaţă pe jupân să danseze mi s-a întipărit în minte. E atât de înflăcărat încă autorul îl aseamănă cu un bătrân arhanghel revoltat.

Nikos Kazantzakis scrie o carte despre prietenie şi valori. O prietenie care nu se pierde în timp şi se înscrie dincolo de viaţă. Cum se vor despărţi cei doi prieteni care au împărtăşit atâtea gânduri în expediţia din Creta?

Despărţirile sunt asociate de cele mai multe ori cu încheierea unei etape din viaţa unui om: „Oamenii se întâlnesc şi se despart ca nişte frunze gonite de vânt; în zadar se osteneşte privirea să păstreze chipul, trupul, gesturile făpturii iubite; în câţiva ani nu-ţi mai aminteşti dacă avea ochii albaştri sau negri.” Voi vă mai amintiți ce culoare aveau ochii fiinţei pe care ați iubit-o cândva?


 

Bianca este doctor în Științele Comunicării și cadru didactic asociat la SNSPA. Interesele ei de cercetare se axează pe branding național, semiotică, framing, migrație, identitate națională și analiză critică de discurs.

Postări similare

Scrie un comentariu